Andrei Vasilachi's Reviews > The Library of Babel

Imaginează-ți o bibliotecă formată dintr-un număr infinit de galerii hexagonale, în care găsești orice carte posibilă, „tot ceea ce este posibil să fie exprimat, în toate limbile” — fiecare virgulă diferită, fiecare cuvânt schimonosit ar însemna o altă carte. „Nu există, în vasta Bibliotecă, două cărți identice.”. O carte care comentează altă carte, o carte care comentează comentariul cărții precedente, o carte care neagă validitatea cărții care comentează cartea inițială ș.a. Cum te vei simți, știind că orice carte imaginabilă e posibilă în această Bibliotecă, dar în același timp practic inaccesibilă, din pura limitare fizică și improbabilitate matematică de a o întâlni pe raftul pe care o vei căuta? Vei avea pofta de a descoperi, sau te vei deznădăjdui înțelegând că totul e în van? Cam astea sunt întrebările pe care Borges implicit le pune cititorului în această scurtă poveste.

Biblioteca Babel e practic o alegorie a Universului, a ordinii lui aparent divine, „universul, cu eleganta lui zestre de rafturi, de tomuri enigmatice, de scări fără odihnă pentru călător și de latrine pentru bibliotecarul așezat, nu poate fi decît opera unui zeu.”, dar și a deșertăciunii care se impune asupra psihicului uman, „Înainte, la fiecare trei hexagoane găseai un om. Sinuciderea și afecțiunile pulmonare au distrus această proporție. Amintire de indicibilă melancolie: uneori am rătăcit nopți întregi pe coridoare și scări șlefuite de pași fără să întâlnesc nici măcar un singur bibliotecar.”.

Partea mea favorită e paragraful în care Borges descrie schimbarea în atitudinea oamenilor față de Bibliotecă, sugerând implicit și schimbarea percepției față de descoperirile științifice despre imensitatea Universului și, inevitabil, conștientizarea nulității noastre ca specie; destrămarea lumii biblice, lumii lui Copernicus, Euclid ș.a. Mirarea aristotelică se transformă treptat într-un dogmatism și spre final într-un nihilism „lucid” caracteristic lumii post-industriale:

„Cînd s-a proclamat că Biblioteca posedă toate cărțile, prima impresie a fost de insolită fericire. Toți oamenii s-au simțit stăpîni ai unui tezaur neatins și tainic. Nu exista problemă personală sau mondială a cărei soluție elocventă să nu se fi aflat acolo, într-unul din hexagoane. Universul era justificat, universul uzurpase brusc dimensiunile nelimitate ale speranței. În vremea aceea s-a vorbit mult de Vindicații, cărți de apologie și profeție, care justificau pentru totdeauna actele fiecărui om din univers și ascundeau taine prodigioase pentru viitorul lui. Mii de avizi își părăsiră dulcele hexagon natal și se năpustiră pe scări în sus, mînați de zadarnicul țel de a-și descoperi Vindicația. Acești pelerini se înfruntau pe coridoarele înguste, rosteau blesteme sumbre, se sugrumau pe scările divine, azvîrleau cărțile înșelătoare în adîncurile tunelurilor, mureau prăvăliți în abis de către oamenii ținuturilor îndepărtate. Alții înnebuniră... Vindicațiile există (eu am văzut două care se referă la persoane din viitor, la persoane poate nu imaginare), însă căutătorii pierdeau din vedere că posibilitatea ca un om să și-o găsească pe a sa, ori o perfidă variație a acesteia, este nulă.

S-a speriat atunci și în lămurirea misterelor fundamentale ale umanității: originea Bibliotecii și timpul. Este verosimil ca aceste grave mistere să poată fi explicate în cuvinte: dacă limbajul filozofilor nu este suficient, Biblioteca multiformă va fi produs idiomul nemaiauzit de care este nevoie, ca și vocabularele și gramaticile acestui idiom. Sînt mai bine de patru secole de cînd oamenii răscolesc hexagoanele... Există căutători oficiali, inquisidores. Eu i-am văzut în exercițiul funcțiunii: sînt întotdeauna istoviți; vorbesc despre o scară fără trepte care le-a scos sufletul; vorbesc cu bibliotecarul despre galerii și despre scări; din cînd în cînd, iau cartea cea mai apropiată și o răsfoiesc, în căutare de cuvinte infame. În mod evident, nimeni nu speră să descopere nimic.”

Oamenii au devenit istoviți de abundență și de lipsa răspunsurilor definitive. În același timp, posibilitatea teoretică a răspunsurilor îi propulsează să caute, aproape din inerție:

„Certitudinea că un anume raft dintr-un anume hexagon ascunde cărțile prețioase și că aceste cărți prețioase sînt inaccesibile părea aproape de nesuportat.”

E ceea ce Einstein și-a pus ca scop final, încercând fără succes să stabilească „A Theory of Everything”. Totuși, putem trage paralele cu viața contemporană, și observăm că suntem departe de a afla Răspunsul. Dar poate că o conștientizare mai matură ar fi să admitem că nu putem, de facto, să găsim Răspunsul, și ar trebui să ne mulțumim cu descoperirile pe care până acum le facem, pas cu pas, având un efect nul asupra Universului în ansamblu, dar văzând consecințele acțiunilor noastre aici, pe Pământ. Poate că Răspunsul adevărat e o simplă scindare a perspectivei, de la infinit la ceva perceptibil, la mai mic, la ceea ce putem afecta aici și acum.

„Certitudinea că totul este scris ne anulează sau ne umple de vanitate.” — Jorge Luis Borges.